Cărți, teatru, filme

barbati care urasc femeileVacanța prilejuiește întâlniri memorabile cu diverse personaje, iar în această perioadă i-am „cunoscut” pe Mikael Blomkvist și pe Lisbeth Salander, protagoniștii cărții „Bărbați care urăsc femeile”, scrisă de Stieg Larsson.

Romanul jurnalistului suedez, mort în 2004, în mod neașteptat, ne poartă prin Suedia oamenilor extrem de influenți, în căutarea adevărului. Firul epic este unul alert, suspansul creat de descoperirile neașteptate făcute de Mikael și Lisbeth ținându-l pe cititor cu sufletul la gură până în momentul în care „bărbatul care primea floarea în fiecare an de ziua lui” își întâlnește expeditorul.

Romanul lui Larsson este o oglindire a Suediei corupte, dar și o reflectare a unei societăți avide de adevăr, care îl are ca reprezentat pe jurnalistul Blomkvist, acum căzut în dizgrație. El nu renunță însă la crezul său jurnalistic și, în ciuda celor care i se opun, fiind chiar la un pas de moarte, continuă să sape în trecut, condus de dorința de a elucida misterul ce nu-i dă pace și a-l expune pe cel din cauza căruia cariera sa avusese de suferit.

O lectură, așadar, mai mult decât plăcută, iar cel mai bun argument pe care-l pot invoca, în încercarea de a vă convinge să citiți această carte, este regretul pe care l-am resimțit la final. De ce? Deoarece cartea este una dintre cele trei ce fac parte din trilogia Millennium, regretul venind din faptul că celelalte două nu se găsesc în biblioteca mea….nu încă! 🙂

Evadând din spațiul livresc în acel al artei teatrale, am vizionat de curând, la sugestia unei prietene, o piesă de teatru pe care v-o recomand, la rândul meu, cu mare drag! „Lungs”, de Duncan Macmillan, jucată la Teatrul Act, îi aduce în prim plan pe actorii Denisa Nicolae și Liviu Romanescu. Da, poate vă întrebați cu neîncredere: „O piesă cu doi actori?!”. Da, doi actori, dar care joacă cât pentru o trupă întreagă. Dialogurile lor vă vor menține atenția trează, purtându-vă prin angoasele lumii contemporane, prezentându-vă o poveste de dragoste ce vă va face să treceți prin diferite stări emoționale. Veți râde și veți vărsa, poate, și câteva lacrimi, căci este atât de reală, atât de bine ancorată în ceea ce trăim astăzi.

În fine, ajungem și la film, iar cel despre care intenționez să vă vorbesc se numește „The Mountain Between Us”. Am descoperit ulterior că reprezintă o ecranizare a romanului omonim, scris de romancierul american, Charles Martin. Având în vederea că nu am cunoscut acest detaliu inițial, am vizionat filmul, care a meritat însă. Prestația acriței Kate Winslet este un plus, iar pelicula prezintă lupta pentru supraviețuire a unor necunoscuți, ce se întâlnesc într-un aeroport, fiind gata de orice, pentru a putea ajunge la destinația dorită, după ce află că zborul lor fusese anulat. Din păcate, viața lor devine o cursă pentru supraviețuire, într-un ținut înghețat, deoarece avionul de mici dimensiuni, cu care încercau să-și croiască drum spre locurile unde erau așteptați, se prăbușește în munți.

Dacă vă aflați deci în căutarea unui mod plăcut de a vă petrece timpul rămas din această vacanță, puteți începe cu una dintre recomandările de mai sus!

De ce iubim romanele lui Musso?

IMAG3891

Am „făcut cunoştinţă” cu Guillaume Musso prin intermediul „Fetei de hârtie” care mi-a facilitat întâlnirea cu romancierul francez, aflat acum în mare vogă şi ale cărui scrieri sunt aşteptate cu sufletul la gură de fanii săi.

După „Fata de hărtie”, de altfel romanul care mi-a rămas viu în minte, au urmat şi alte succese literare ale sale, printre care: „Chemarea Îngerului”, „Vei fi acolo?, „Mâine” şi „Central Park”. Toate mi-au plăcut şi au reprezentat o modalitatea mai mult decât plăcută de petrecere a timpului.

De ce iubesc, aşadar, cărţile romancierului francez?

Motivul este felul extraordinar în care împleteşte firele poveştilor de viaţă ale personajelor, o viaţă caracterizată mereu de o stare de urgenţă, de o încercare şi un mare mister pe care protagoniştii trebuie să-l elucideze pentru a-şi recăpăta controlul asupra propriei existenţe. Personajul lui Musso pleacă într-o mare căutare, căutarea sinelui şi a persoanei de care este îndrăgostit iremediabil.

Exact asta trebuie să facă Raphael, eroul din ultima apariţie literară tradusă în limba română, cu titlul „Fata din Brooklyn”.

După o dispută cu Anna, frumoasa metisă care urma să-i devină soţie peste puţin timp, la sfârşitul căreia aceasta dispare fără urmã, scriitorul de romane poliţiste, Raphael, devine el însuşi anchetator, fiind nevoit să plece pe urmele femeii iubite. Astfel, îi descoperă trecutul, prin punerea laolaltă a pieselor de puzzle ce vor forma, la final, imaginea unei copilării traumatice, din care totuşi Anna iese învingătoare.

Este ajutat în aceste grele încercări de bunul său prieten, Marc, fost poliţist şi unul din puţinii oameni în grija căruia Raphael avea încredere să-l lase pe fiul său, Theo.

Într-un ritm extrem de alert, asistăm la răpiri, urmăriri şi comploturi care ne ţin cu ochii lipiţi de paginile cărţii, într-un mare suspans, în încercarea de a afla cine este de fapt Anna şi ce se ascunde în spatele discreţiei cu care îşi trăieşte viaţa şi al misterului cu care Raphael nu poate trăi.

La fel de interesant ca această poveste de iubire este jocul politic surprins în carte, deşi Musso se vede nevoit să „falsifice” istoria recentă a Statelor Unite. Cu un candidat republican ficţionalizat, romancierul îşi invită cititorul în lumea luptei pentru putere, cea care se desfăşoară în spatele cortinei şi în care totul este justificat, inclusiv crima şi abandonul propriului copil aflat la ananghie.

Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte intriga romanului, aş spune că reprezintă un strigăt după libertate, încleştarea unui om de a-şi recâştiga dreptul la propria identitate. Acesta este şi motivul pentru care în clipele sale cele mai grele, Anna îşi găseşte forţa în cântecul Arethei Franklin, „Freedom”, care-i răsună „obsedant în minte”.

Pierderile irecuperabile sunt cele cu care se văd aceste personaje nevoite să trăiască, dar, din păcate, nu toate sunt apte să triumfe. Aceasta este de fapt surpriza pe care ne-o rezervă Musso la final.

Cursa pentru viaţă

IMAG3852

„Sunt o alergătoare. Asta fac-alerg”, afirmă, la un moment dat, Nora, protagonista romanului „Într-o pădure întunecată”, scris de Ruth Ware. Şi într-adevăr, ea îşi duce existenţa fugind de trecut, un trecut mult prea dureros, care n-o lasă să-şi trăiască prezentul, limitând-o la spaţiul restrâns al garsonierei în care locuieşte, din care ţese intringi poliţiste.

Fuga sa de viaţă se transformă însă într-o cursă nebună pentru viaţă, iar elementul declanşator este emailul prin care află că este invitată la petrecerea burlăciţelor organizată pentru prietena sa din liceu, Clare, pe care n-o mai văzuse de 10 ani.

Ajunsă în casa de sticlă din pădurea umbrelor, viaţa sa se complică dramatic şi este prinsă într-un complot care o va pune din nou pe fugă…de dată aceasta nu pentru a se vindeca de frustrări aşa cum se întâmpla la început când declara că de fiecare dată când aleargă are în minte o mantră. „Fie timpul pe care vreau să-l scot, fie frustrările de care mă eliberez lovind asfaltul cu picioarele”.

La final, fuge pentru a se salva.

Cartea te ţine cu sufletul la gură, se citeşte uşor şi reprezintă alegerea perfectă pentru ultimele zile de vacanţă. Nu-ţi îngăduie s-o laşi din mână până nu ştii ce s-a întâmplat de fapt, căci vrei să afli dacă ţi se confirmă sau nu bănuielile pe care începi să le ai.

„Într-o pădure întunecată”, o carte cu un fir narativ alert, este povestea unei iubiri, o iubire care, în ciuda vârstei fragede la care este trăită, reuşeşte să schimbe destine, să zdruncine din temelii vieţile îndrăgostiţilor chiar şi după mulţi ani şi, cel mai grav, să dea naştere unor obsesii cu urmări tragice în alte personaje.

Romanul reprezintă astfel o meditaţie asupra dragostei adolescentine care trece testul timpului, asupra ideii de onoare în iubire, fiind presărat cu unele cugetări despre viaţă şi moarte, moralitate,  memorie şi boală.

Lectură plăcută! 🙂

 

Fuga de copilărie

„Măştile fricii”, cea de-a doua carte scrisă de Camelia Cavadia, spune povestea unor copii pentru care moartea tatălui este trăită ca o sărbătoare, fiind acea zi a eliberării din lanţurile groazei care îi cuprindeau atunci când monstrul numit tată îşi făcea apariţia, întunecându-le orizontul şi răpindu-le bucuria copilăriei, plantând în sufletele lor seminţele urii care vor rodi şi le vor umbri existenţele.

mastile fricii

Cartea se deschide cu această experienţă eliberatoare, cu mărturisirea, aparent brutală, a descătuşării pe care o resimte Ema, personajul-narator şi unul dintre cei trei fraţi ce au trăit sub tirania unui părinte cu purtare de despot.

Au fost astfel aruncaţi în mâinile lui de pasivitatea unei mame pe care iubirea o orbeşte, transformând-o într-un martor inert al pedepselor corporale la care copiii săi erau supuşi de câtre cel pe care ea a continuat să-l numească soţ şi tată.

„Ziua cea mai fericită din viaţa mea”, se fac gândurile ascunse ale Emei auzite, „a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Ştiu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr”

Urmele adânci lăsate de izbucnirile violente ale tatălui său o vor face pe Ema să trăiască o viaţă marcată de impostură, ascunzându-se în spatele diferitelor măşti pe care alege să le poarte şi asumându-şi roluri pentru care nu era pregătită. Sub imperiul traumelor din copilărie, îşi falsifică existenţa într-o fugă nebună de fatalitatea care o va ajunge curând din urmă, întorcând-o parcă la origini.

Deşi şi acest univers fictiv creat de Camelia Cavadia este populat de personaje tragice, după cum se întâmplă în romanul „Vina”, există însă şi o figură solară, care, asemenea lui Paul, reprezintă triumful luminii asupra întunericului la care celelalte personaje au fost condamnate.

Victor, cel care îi va fi Emei soţ şi sprijin de nădejde, în ciuda atacurilor de panică ce o iau curând în stăpânire, în pofida trădării acesteia, continuă să iubească şi să spere. El este poate lecţia pe care această carte încearcă să ne-o dea, propovăduind bunătatea înainte de orice, amintindu-ne că trebuie să ne creştem copiii în armonie şi înţelegere pentru a nu-i transforma în victime sigure ale insecurităţii ce continuă să sape şi la vârstă adultă, frângând aripile celor ce poartă această grea povară. El este lumina însăşi, părintele ideal la vederea căruia cei doi copii ai săi şi ai Emei devin ei înşişi, redevin copii, având certitudinea că se găsesc în preajma celui ce îi iubeşte mai presus de orice şi oricine. Din păcate însă, ei nu trăiesc aceeaşi plenitudine în preajma mamei, care îi blamează adesea, deşi de multe ori tacit, pentru libertatea de care ei se bucură în comparaţie cu privaţiunile pe care ea însăşi le-a trăit, copil fiind.

Ema eşuează atât în calitatea sa de mamă, cât şi în cea de soţie. Poate fi ea însă condamnată pentru aceste păcate? Aş spune că nu. Ea, asemenea lui David şi Sofiei, fratele şi sora sa, este o  victimă, o victimă care, în încercarea de a se salva, face alte victime. Ema îşi duce existenţa sub imperiul fricii, fiind urmărită de cel care o condamnase la eşec chiar şi după moartea acestuia.

„Frica”, ne spune Ema, „mă făcea să mă simt un animal urmărit, pe urmele căruia erau haite de lupi cu gurile căscate, cu un hârâit continuu în nări şi în gâtlej.”

Vă invit s-o cunoaşteţi pe Ema, să-i descoperiţi povestea şi, asemenea mie, să învăţaţi din ea.

 

Purtat de viaţă

Stoner

Citind „Stoner”,  romanul lui John Williams, am avut impresia că protagonistul, al cărui nume dă titlul acestei scrieri, se lasă adesea purtat de viaţă în direcţii foarte puţin prielnice, uitând de sine pentru a mima o fericire pe care nu o simte decât în foarte puţine momente. Merită citită această carte? Cu certitudine, da!

Este atât de frumos scrisă, conţinând fraze asupra cărora am zăbovit adesea, recitindu-le, în încercarea de a le savura parcă, de a le auzi chemarea repetată. Mai mult decât atât, în pofida slăbiciunii personajului, a imensei vulnerabilităţi de care dă adesea dovadă, povestea sa te va captiva.

William Stoner, profesor de literatură  la Universitatea din Missouri,  impresionează printr-o inocenţă ce de multe ori îl aruncă în tumultul unei vieţi care mai mult îl trăieşte. Cu un mariaj eşuat şi o dragoste mistuitoare pe care o descoperă târziu, Stoner trăieşte pasional în foarte puţine momente, în special atunci când se află în sala de curs şi le vorbeşte studenţilor despre opere, scriitori şi influenţele ce erau vizibile în lucrările acestora. Deşi în cea mai mare a timpului dă dovadă de o pasivitate aproape supărătoare pentru cititor, pierzând „bătălie după bătălie” în faţa unei soţii incapabile să îi ofere iubirea, care se răzbună pentru un rău pe care nu i l-a făcut, ofensivă ce culminează cu transformarea propriului copil în armă letală, Stoner  ştie să spună şi „Nu!” şi o face atunci când integritatea sa ca profesor este pusă în pericol. Preţul pe care îl plăteşte însă este unul pe măsură.  Profesionalismul său este strivit sub talpa mediocrităţii unui mutilat al spiritului, în persoana colegului  de la Universitate, ajuns şef de catedră, care îl pedepseşte asupru pentru „îndrăzneala” de a respinge impostura şi refuzul de a da mâna cu non-valoarea.

Pentru profesori, Stoner este un exemplu demn de urmat, deşi în lumea sa un marginalizat, redus la statutul unui debutant, a cărui carieră va avea apoi de suferit din cauza meschinăriei şi a jocului murdar pus în scenă de şeful său de catedră şi de protejatul acestuia.

Romanul capată intensitate în paginile ce surprind îndrăgostirea personajului de femeia de care ar fi trebuit să se poată bucura toată viaţa, iar aceste fragmente ating parcă lirismul romanticilor despre care Stoner le vorbeşte adesea studenţilor săi.

Un roman pe alocuri trist, dar atât de bine scris, o carte ce ar putea să vă ţină companie în aceste zile de vacanţă, o poveste a omului de litere care, într-o lume aprigă, marcată de cele două mari conflagraţii pe care le-a cunoscut omenirea, îşi găseşte adesea refugiul în cărţi. Cartea îl însoţeşte şi dincolo de viaţă, ca un bun prieten ce îl trece puntea, ţinându-l de mână.

De veghe în camera pentitenţei

vina

Deşi mai mult inert, amorţit de aburii alcoolului decât participant activ la spectacolul propriei existenţe, Tomas H, protagonistul romanului „Vina”, scris de Camelia Cavadia, se târăşte prin tunelul plin de tenebre al păcatului pe care l-a comis.

Un păcat greu pe care îl puteţi descoperi doar dacă veţi face alegerea inspirată de a citi această carte, pe care am încheiat-o de curând şi care pare că nu-mi dă pace. De ce? Deoarece reprezintă o scriere care te urmăreşte mult timp după ce i-ai întors şi ultima filă, un roman de debut prin care autoarea şi-a rezervat un loc binemeritat în topul scriitorilor din literatura noastră contemporană.

Deşi nu am întâlnit-o niciodată pe Camelia Cavadia, am impresia că o cunosc de-o viaţă. Urmărind-o în media şi pe reţele de socializare, am descoperit o persoană de o candoare aparte şi, cred eu, un om mare, acel OM pe care-l scrii neapărat cu majuscule.

Da, o să vă întrebaţi poate de ce vă vorbesc despre autoare şi nu despre carte, din moment ce acest text se vrea a fi o recenzie. Fac însă aceste referiri la cea care a mânuit în mod remarcabil firul epic în roman deoarece, pe mine una, m-a făcut să rămân veşnic îndrăgostită de un personaj al cărţii în care, cred eu, a ţesut firele viu colorate ale propriului suflet.

Personajul se numeşte Paul şi este primul născut al lui Tomas H, cel pe care „povara fericirii” despre care ne vorbeşte Dan C. Mihăilescu, referindu-se la roman, îl sugrumă, în loc să-l înalţe pe culmile unei vieţi frumos trăite.

Revenind la Paul, vă mărturisesc că este un personaj care fascinează, îţi intră sub piele şi-ţi circulă prin vene, găsindu-şi locul în inima cititorului. El este acel spirit mare, într-un trup atât de mic, cel care ne oferă lecţia omeniei supreme, cel care, în pofida multor nedreptăţi ale destinului, alege să rămână BUN, neatins de microbul dispreţului, al pierderii implacabile care unora le răpeşte omenescul din ei, aşa cum este cazul unui alt protagonist al cărţii.

Este, îmi pare mie, după cum vă spuneam mai devreme, alter ego-ul livresc al autoarei, cel în care şi-a sculptat propria gândire şi simţire. Sigur, e posibil să credeţi că mă hazardez în astfel de păreri, dar vă asigur că nu e cazul!

Umărindu-i traseul copilăriei zbuciumate de evenimente care mai de care mai triste, putem asista la triumful raţiunii şi al simţirii pure în acest copil. Şi în tot acest timp, ascultăm lungi meditaţii privind travaliul scrierii unei cărţi, privind preţul plătit pentru succes şi notorietate, cugetări despre tăria unora şi slăbiciunea altora de a-şi apără integritatea în faţa celebrităţii.

La fel de interesante mi-au părut a fi reflecţiile despre depresie, un subiect extrem de dezbătut în ultimele zile, pe care unii, din ignoranţă sau pură răutate, l-au tratat în cheie superficială sau chiar maliţioasă. Pentru ilustare aveţi în continuare un fragment care vă va convinge şi mai mult să parcurgeţi romanul:

„A constatat atunci că depresia e cel mai viclean animal de pradă. Te pândeşte, te amuşină, te atrage în colţuri întunecoase, unde te acoperă cu mantia ei haină, te înghesuie în colţuri strâmte şi neprimitoare, unde îţi dă lovituri scurte şi sigure exact în punctele tale vulnerabile. … Îţi taie orice dorinţă, orice poftă, îţi taie voinţa însăşi, până ce devii o legumă ce nu mai poate să mănânce, să gândească, să dorească. Te împrieteneşte cu gândul morţii, pe care ţi-l împachetează în cele mai calde şi drăguţe panglici colorate.”

Vă îndemn aşadar să puneţi mâna pe această carte şi să parcurgeţi, împreună cu Tomas H, drumul spre sine, un drum pavat cu pierderi irecuperabile, dar şi unul înălţător. Este, dacă vreţi, drumul spre lumină.

„Vina” este o carte mare, o oglindă a felului, mai mult sau mai puţin adecvat, în care ne raportăm la ceilalţi, o carte despre un suflet pârjolit de incertitudini, care luptă, ajutat de alte două personaje magistrale, cu propriii lui demoni, fiindu-i multă vreme teamă să păşească dincolo de pragul camerei penitenţei în care stătea de veghe.

Fascinaţia muntelui

Am descoperit de curând o destinaţie montană care poate multora vă este familiară, respectiv Cheile Zănoagei. Deşi am petrecut un timp considerabil la Sinaia, nu am pus, din păcate, până de curând piciorul în acest loc care m-a fascinat. Cea mai bună variantă de a ajunge aici este DN 71 Târgovişte – Sinaia. Trebuie doar să părăsiţi DN 71 şi intraţi pe DJ 713 – Cabana Cuibul Dorului – Şaua Dichiu.
Încercând să fac faţă acestei curse cu obstacole dintre cele mai variate, de la poduri rupte care altă dată traversau de la un capăt la altul apele ce muşcă din stâncile care te provoacă la tot pasul, la cărări înguste şi udate de ploaia recent căzută, mă gândeam la fascinaţia pe care o are muntele asupra mea şi la acest articol pe care aveam să-l scriu în încercarea de a explica de ce iubesc muntele şi, de ce nu?, de a vă transmite şi vouă din vraja în care mă simt prinsă odată ce păşesc în astfel de locuri umbroase.

20264792_10207392079440630_5531228352506572697_n.jpg

O să vă împărtăşesc aşadar aceste motive ce mi-au fost revelate în drumeţia mea recentă către Cascada 7 Izvoare, despre care se spune că aruncă apă de o puritate extraordinară şi pe care o aveţi surprinsă în următoarea imagine.

20228813_10207392067200324_76118111610725513_n.jpg

După cum vă spuneam…

  1. iubesc muntele pentru aerul proaspăt care-mi umple plămânii şi din care pare că nu mă înfrupt niciodată suficient.
  2. iubesc muntele pentru că-mi aşază la aceeaşi masă, parcă într-un dialog perfect, trupul, mintea şi sufletul.
  3. iubesc muntele pentru că este locul regăsirii, al întâlnirii cu mine, dar şi al redescoperirii unor timpuri străvechi, căci devin conştientă că tălpile mele calcă pe urmele multor altor oameni ce poate au vieţuit…cândva, demult.
  4. iubesc muntele pentru sentimentul de libertate pe care mi-l oferă şi pentru pariul pe care mă obligă să-l câştig în încercarea de a-l traversa.
  5. iubesc muntele pentru finele drumului, când am senzaţia unei victorii, când endorfinele încep să plece în pas de dans prin creierul meu, dăruindu-mi preaplinul unei stări euforice.

Tu ce iubeşti şi de ce? În aşteptarea dezvăluirilor tale, mă gândesc…20155994_10207392080520657_5876818839029094727_n.jpg la următoarea drumeţie. 🙂