Fuga de copilărie

„Măştile fricii”, cea de-a doua carte scrisă de Camelia Cavadia, spune povestea unor copii pentru care moartea tatălui este trăită ca o sărbătoare, fiind acea zi a eliberării din lanţurile groazei care îi cuprindeau atunci când monstrul numit tată îşi făcea apariţia, întunecându-le orizontul şi răpindu-le bucuria copilăriei, plantând în sufletele lor seminţele urii care vor rodi şi le vor umbri existenţele.

mastile fricii

Cartea se deschide cu această experienţă eliberatoare, cu mărturisirea, aparent brutală, a descătuşării pe care o resimte Ema, personajul-narator şi unul dintre cei trei fraţi ce au trăit sub tirania unui părinte cu purtare de despot.

Au fost astfel aruncaţi în mâinile lui de pasivitatea unei mame pe care iubirea o orbeşte, transformând-o într-un martor inert al pedepselor corporale la care copiii săi erau supuşi de câtre cel pe care ea a continuat să-l numească soţ şi tată.

„Ziua cea mai fericită din viaţa mea”, se fac gândurile ascunse ale Emei auzite, „a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Ştiu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr”

Urmele adânci lăsate de izbucnirile violente ale tatălui său o vor face pe Ema să trăiască o viaţă marcată de impostură, ascunzându-se în spatele diferitelor măşti pe care alege să le poarte şi asumându-şi roluri pentru care nu era pregătită. Sub imperiul traumelor din copilărie, îşi falsifică existenţa într-o fugă nebună de fatalitatea care o va ajunge curând din urmă, întorcând-o parcă la origini.

Deşi şi acest univers fictiv creat de Camelia Cavadia este populat de personaje tragice, după cum se întâmplă în romanul „Vina”, există însă şi o figură solară, care, asemenea lui Paul, reprezintă triumful luminii asupra întunericului la care celelalte personaje au fost condamnate.

Victor, cel care îi va fi Emei soţ şi sprijin de nădejde, în ciuda atacurilor de panică ce o iau curând în stăpânire, în pofida trădării acesteia, continuă să iubească şi să spere. El este poate lecţia pe care această carte încearcă să ne-o dea, propovăduind bunătatea înainte de orice, amintindu-ne că trebuie să ne creştem copiii în armonie şi înţelegere pentru a nu-i transforma în victime sigure ale insecurităţii ce continuă să sape şi la vârstă adultă, frângând aripile celor ce poartă această grea povară. El este lumina însăşi, părintele ideal la vederea căruia cei doi copii ai săi şi ai Emei devin ei înşişi, redevin copii, având certitudinea că se găsesc în preajma celui ce îi iubeşte mai presus de orice şi oricine. Din păcate însă, ei nu trăiesc aceeaşi plenitudine în preajma mamei, care îi blamează adesea, deşi de multe ori tacit, pentru libertatea de care ei se bucură în comparaţie cu privaţiunile pe care ea însăşi le-a trăit, copil fiind.

Ema eşuează atât în calitatea sa de mamă, cât şi în cea de soţie. Poate fi ea însă condamnată pentru aceste păcate? Aş spune că nu. Ea, asemenea lui David şi Sofiei, fratele şi sora sa, este o  victimă, o victimă care, în încercarea de a se salva, face alte victime. Ema îşi duce existenţa sub imperiul fricii, fiind urmărită de cel care o condamnase la eşec chiar şi după moartea acestuia.

„Frica”, ne spune Ema, „mă făcea să mă simt un animal urmărit, pe urmele căruia erau haite de lupi cu gurile căscate, cu un hârâit continuu în nări şi în gâtlej.”

Vă invit s-o cunoaşteţi pe Ema, să-i descoperiţi povestea şi, asemenea mie, să învăţaţi din ea.

 

Purtat de viaţă

Stoner

Citind „Stoner”,  romanul lui John Williams, am avut impresia că protagonistul, al cărui nume dă titlul acestei scrieri, se lasă adesea purtat de viaţă în direcţii foarte puţin prielnice, uitând de sine pentru a mima o fericire pe care nu o simte decât în foarte puţine momente. Merită citită această carte? Cu certitudine, da!

Este atât de frumos scrisă, conţinând fraze asupra cărora am zăbovit adesea, recitindu-le, în încercarea de a le savura parcă, de a le auzi chemarea repetată. Mai mult decât atât, în pofida slăbiciunii personajului, a imensei vulnerabilităţi de care dă adesea dovadă, povestea sa te va captiva.

William Stoner, profesor de literatură  la Universitatea din Missouri,  impresionează printr-o inocenţă ce de multe ori îl aruncă în tumultul unei vieţi care mai mult îl trăieşte. Cu un mariaj eşuat şi o dragoste mistuitoare pe care o descoperă târziu, Stoner trăieşte pasional în foarte puţine momente, în special atunci când se află în sala de curs şi le vorbeşte studenţilor despre opere, scriitori şi influenţele ce erau vizibile în lucrările acestora. Deşi în cea mai mare a timpului dă dovadă de o pasivitate aproape supărătoare pentru cititor, pierzând „bătălie după bătălie” în faţa unei soţii incapabile să îi ofere iubirea, care se răzbună pentru un rău pe care nu i l-a făcut, ofensivă ce culminează cu transformarea propriului copil în armă letală, Stoner  ştie să spună şi „Nu!” şi o face atunci când integritatea sa ca profesor este pusă în pericol. Preţul pe care îl plăteşte însă este unul pe măsură.  Profesionalismul său este strivit sub talpa mediocrităţii unui mutilat al spiritului, în persoana colegului  de la Universitate, ajuns şef de catedră, care îl pedepseşte asupru pentru „îndrăzneala” de a respinge impostura şi refuzul de a da mâna cu non-valoarea.

Pentru profesori, Stoner este un exemplu demn de urmat, deşi în lumea sa un marginalizat, redus la statutul unui debutant, a cărui carieră va avea apoi de suferit din cauza meschinăriei şi a jocului murdar pus în scenă de şeful său de catedră şi de protejatul acestuia.

Romanul capată intensitate în paginile ce surprind îndrăgostirea personajului de femeia de care ar fi trebuit să se poată bucura toată viaţa, iar aceste fragmente ating parcă lirismul romanticilor despre care Stoner le vorbeşte adesea studenţilor săi.

Un roman pe alocuri trist, dar atât de bine scris, o carte ce ar putea să vă ţină companie în aceste zile de vacanţă, o poveste a omului de litere care, într-o lume aprigă, marcată de cele două mari conflagraţii pe care le-a cunoscut omenirea, îşi găseşte adesea refugiul în cărţi. Cartea îl însoţeşte şi dincolo de viaţă, ca un bun prieten ce îl trece puntea, ţinându-l de mână.

De veghe în camera pentitenţei

vina

Deşi mai mult inert, amorţit de aburii alcoolului decât participant activ la spectacolul propriei existenţe, Tomas H, protagonistul romanului „Vina”, scris de Camelia Cavadia, se târăşte prin tunelul plin de tenebre al păcatului pe care l-a comis.

Un păcat greu pe care îl puteţi descoperi doar dacă veţi face alegerea inspirată de a citi această carte, pe care am încheiat-o de curând şi care pare că nu-mi dă pace. De ce? Deoarece reprezintă o scriere care te urmăreşte mult timp după ce i-ai întors şi ultima filă, un roman de debut prin care autoarea şi-a rezervat un loc binemeritat în topul scriitorilor din literatura noastră contemporană.

Deşi nu am întâlnit-o niciodată pe Camelia Cavadia, am impresia că o cunosc de-o viaţă. Urmărind-o în media şi pe reţele de socializare, am descoperit o persoană de o candoare aparte şi, cred eu, un om mare, acel OM pe care-l scrii neapărat cu majuscule.

Da, o să vă întrebaţi poate de ce vă vorbesc despre autoare şi nu despre carte, din moment ce acest text se vrea a fi o recenzie. Fac însă aceste referiri la cea care a mânuit în mod remarcabil firul epic în roman deoarece, pe mine una, m-a făcut să rămân veşnic îndrăgostită de un personaj al cărţii în care, cred eu, a ţesut firele viu colorate ale propriului suflet.

Personajul se numeşte Paul şi este primul născut al lui Tomas H, cel pe care „povara fericirii” despre care ne vorbeşte Dan C. Mihăilescu, referindu-se la roman, îl sugrumă, în loc să-l înalţe pe culmile unei vieţi frumos trăite.

Revenind la Paul, vă mărturisesc că este un personaj care fascinează, îţi intră sub piele şi-ţi circulă prin vene, găsindu-şi locul în inima cititorului. El este acel spirit mare, într-un trup atât de mic, cel care ne oferă lecţia omeniei supreme, cel care, în pofida multor nedreptăţi ale destinului, alege să rămână BUN, neatins de microbul dispreţului, al pierderii implacabile care unora le răpeşte omenescul din ei, aşa cum este cazul unui alt protagonist al cărţii.

Este, îmi pare mie, după cum vă spuneam mai devreme, alter ego-ul livresc al autoarei, cel în care şi-a sculptat propria gândire şi simţire. Sigur, e posibil să credeţi că mă hazardez în astfel de păreri, dar vă asigur că nu e cazul!

Umărindu-i traseul copilăriei zbuciumate de evenimente care mai de care mai triste, putem asista la triumful raţiunii şi al simţirii pure în acest copil. Şi în tot acest timp, ascultăm lungi meditaţii privind travaliul scrierii unei cărţi, privind preţul plătit pentru succes şi notorietate, cugetări despre tăria unora şi slăbiciunea altora de a-şi apără integritatea în faţa celebrităţii.

La fel de interesante mi-au părut a fi reflecţiile despre depresie, un subiect extrem de dezbătut în ultimele zile, pe care unii, din ignoranţă sau pură răutate, l-au tratat în cheie superficială sau chiar maliţioasă. Pentru ilustare aveţi în continuare un fragment care vă va convinge şi mai mult să parcurgeţi romanul:

„A constatat atunci că depresia e cel mai viclean animal de pradă. Te pândeşte, te amuşină, te atrage în colţuri întunecoase, unde te acoperă cu mantia ei haină, te înghesuie în colţuri strâmte şi neprimitoare, unde îţi dă lovituri scurte şi sigure exact în punctele tale vulnerabile. … Îţi taie orice dorinţă, orice poftă, îţi taie voinţa însăşi, până ce devii o legumă ce nu mai poate să mănânce, să gândească, să dorească. Te împrieteneşte cu gândul morţii, pe care ţi-l împachetează în cele mai calde şi drăguţe panglici colorate.”

Vă îndemn aşadar să puneţi mâna pe această carte şi să parcurgeţi, împreună cu Tomas H, drumul spre sine, un drum pavat cu pierderi irecuperabile, dar şi unul înălţător. Este, dacă vreţi, drumul spre lumină.

„Vina” este o carte mare, o oglindă a felului, mai mult sau mai puţin adecvat, în care ne raportăm la ceilalţi, o carte despre un suflet pârjolit de incertitudini, care luptă, ajutat de alte două personaje magistrale, cu propriii lui demoni, fiindu-i multă vreme teamă să păşească dincolo de pragul camerei penitenţei în care stătea de veghe.

Fascinaţia muntelui

Am descoperit de curând o destinaţie montană care poate multora vă este familiară, respectiv Cheile Zănoagei. Deşi am petrecut un timp considerabil la Sinaia, nu am pus, din păcate, până de curând piciorul în acest loc care m-a fascinat. Cea mai bună variantă de a ajunge aici este DN 71 Târgovişte – Sinaia. Trebuie doar să părăsiţi DN 71 şi intraţi pe DJ 713 – Cabana Cuibul Dorului – Şaua Dichiu.
Încercând să fac faţă acestei curse cu obstacole dintre cele mai variate, de la poduri rupte care altă dată traversau de la un capăt la altul apele ce muşcă din stâncile care te provoacă la tot pasul, la cărări înguste şi udate de ploaia recent căzută, mă gândeam la fascinaţia pe care o are muntele asupra mea şi la acest articol pe care aveam să-l scriu în încercarea de a explica de ce iubesc muntele şi, de ce nu?, de a vă transmite şi vouă din vraja în care mă simt prinsă odată ce păşesc în astfel de locuri umbroase.

20264792_10207392079440630_5531228352506572697_n.jpg

O să vă împărtăşesc aşadar aceste motive ce mi-au fost revelate în drumeţia mea recentă către Cascada 7 Izvoare, despre care se spune că aruncă apă de o puritate extraordinară şi pe care o aveţi surprinsă în următoarea imagine.

20228813_10207392067200324_76118111610725513_n.jpg

După cum vă spuneam…

  1. iubesc muntele pentru aerul proaspăt care-mi umple plămânii şi din care pare că nu mă înfrupt niciodată suficient.
  2. iubesc muntele pentru că-mi aşază la aceeaşi masă, parcă într-un dialog perfect, trupul, mintea şi sufletul.
  3. iubesc muntele pentru că este locul regăsirii, al întâlnirii cu mine, dar şi al redescoperirii unor timpuri străvechi, căci devin conştientă că tălpile mele calcă pe urmele multor altor oameni ce poate au vieţuit…cândva, demult.
  4. iubesc muntele pentru sentimentul de libertate pe care mi-l oferă şi pentru pariul pe care mă obligă să-l câştig în încercarea de a-l traversa.
  5. iubesc muntele pentru finele drumului, când am senzaţia unei victorii, când endorfinele încep să plece în pas de dans prin creierul meu, dăruindu-mi preaplinul unei stări euforice.

Tu ce iubeşti şi de ce? În aşteptarea dezvăluirilor tale, mă gândesc…20155994_10207392080520657_5876818839029094727_n.jpg la următoarea drumeţie. 🙂

Lecţii despre libertate

Cred că cele mai bune lecţii despre libertate le putem învăţa de la cei care, pentru o lungă perioadă, au fost privaţi de ea. Ori tocmai această năzuinţă de a fi liberă răzbate din paginile cărţii „Cu mintea mea de femeie”, scrisă de Mihaela Miroiu.

Autoarea descrie la un moment dat începutul revoluţiei din 89, exprimându-şi regretul, într-o discuţie cu un prieten, student la filozofie, că nu a putut lua parte la acest eveniment atât de aşteptat, aflându-se în Piatra Craiului, într-o tabără. Replica amicului este mai mult decât grăitoare, asigurând-o că de fapt acesta a fost norocul său căci, îi spune el,  „la cât eşti de nebună, o sfârşeai cu un glonte-n cap”. Iar noi, cititorii săi şi, cu siguranţă, studenţii care au avut şansa să fie îndrumaţi de Mihaela Miroiu, suntem cu atât mai norocoşi, după cum anticipa prietenul său, în acea conversaţie, spunându-i ceva ce a „obsedat-o” mulţi ani de atunci încolo, anume, faptul că oamenii au nevoie de o astfel de persoană care să-i „înveţe ce să facă cu libertatea”.

mihaela-miroiu-e1497882624155.jpg

Pentru cei care n-o cunoaşteţi, deşi e puţin probabil, Mihaela Miroiu este profesoară universitară în cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, iniţiatoarea studiilor feministe în România, a primului masterat de studii de gen şi a Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice.

Revenind la publicaţia amintită, aceasta conţine texte ce  recompun traseul  biografic al autoarei. Ele nu sunt la prima întâlnire cu publicul cititor, cartea fiind de fapt o întregire a poveştilor pe care Mihaela Miroiu le-a lansat în Literatura de azi. Sunt însă poveşti captivante, cele mai multe triste, despre condiţia femeii într-o lume a bărbaţilor care îşi înţeleg în mod eronat masculinitatea şi într-un regim totalitar ce îi invada intimitatea, îi refuza libertatea propriilor alegeri şi o priva de minimul de confort asigurat, de exemplu, de o locuinţă încălzită pe timpul iernii.

Mai multe despre lupta sa cu istoria,  puteţi afla din paginile acestei cărţi, din care răzbate zâmbetul învingătoarei.

Dacă alegeţi să o citiţi la malul mării, veţi savura cu certitudine rememorarea zilelor de vacanţă petrecute de autoare la Costineşti. Pentru a vă stârni şi mai mult curiozitatea închei prin a reda cuvintele sale: „Mã aruncam apoi în apã, sã simt gustul de nedescris al singurãtãţii în nesfârşire şi sã îmi ţin ochii larg deschişi spre minunea mereu fascinantã a ieşirii astrului din mare.”

 

 

Ce puteţi vedea astăzi

lion 2„Lion”,  inspirat dintr-o poveste reală, ar putea fi alegerea perfectă dacă vă aflaţi în căutarea unui film care, într-adevăr, merită văzut.

Pelicula, cu un rating de 8.1 pe IMDB, surprinde situaţia deplorabilă a copiilor din India, forţaţi să muncească pentru a contribui la modestul venit al familiei, dar care, cu toate acestea, dau dovadă de iubire necondiţionată pentru cei care le-au dat viaţă şi cei alături de care luptă pentru supravieţuire, fraţii şi surorile lor.

Filmul, în regia lui Garth Davis,  reprezintă o adaptare a cărţii autobiografice „A Long Way Home”,  scrisă de Saroo Brierley, un om de afaceri australian, originar din India.

Aşadar, personajul principal este Saroo, interpretat la maturitate de către Dev Patel, care rămâne captiv într-un tren fără pasageri ce îl poartă în necunoscut, la mii de kilometri de locul natal, aruncându-l în vâltoarea Calcuttei, un loc în care primejdiile îl pândesc la tot pasul.

Filmul este un must-see care vă va ţine cu sufletul la gură pe parcursul celor aproape două ore, interpretarea lui Nicole Kidman conferindu-i  un plus de valoare.

lionPovestea este impresionantă prin legăturile de familie profunde pe care le surprinde, prin această nelinişte care pune stăpânire pe protagonist şi care îl determină să plece într-o odisee a regăsirii.

Vizionare plăcută! 🙂

Impresiile voastre lăsate în secţiunea de comments sunt apreciate!

 

 

Când şcolile învaţă

scoli-care-invata-a-cincea-disciplina-aplicata-in-educatie

„Şcoli care învaţă. A cincea disciplină aplicată în educaţie” reprezintă, cu siguranţă, o carte despre şi pentru noi toţi: profesori, părinţi şi elevi. Este aşadar un alt prilej de introspecţie, o invitaţie la reflecţie, o descriere amplă a modului în care profesorul şi elevul pot căpăta „măiestria personală”. Doar ea îl poate conduce pe individ spre excelenţa mult râvnită.

După cum aflăm din capitolul „Practici educaţionale. Predarea tensiunii structurale”, „măiestria personală”, dezideratul oricărui profesionist, indiferent de domeniul în care activează, este un termen impus de Robert Fritz, compozitor şi producător de film, coautor al cursului „Leadership şi măiestrie”. El este cel care vorbeşte despre beneficiile „tensiunii structurale” sau „creative”, cum mai este numită. Mergând pe urmele argumentelor sale, cartea încearcă să scoată la lumină rolul esenţial al educaţiei, aducând în prim plan ideea potrivit căreia „cel mai profund scop pe care l-ar putea avea educaţia” este acela de „a-i ajuta pe tineri să înveţe cum să-şi creeze vieţile pe care şi le doresc cu adevărat”.  În calitatea sa de fiinţă creatoare, individul are nevoie de tensiunea structurală pentru a-şi folosi la maximum potenţialul creator, iar şcoala este mediul în care aceasta trebuie să îi fie facilitată. Limitările, încorsetările pe care şcoala le impune în prezent trebuie eliminate. Adesea, oamenii rămân blocaţi în „postura de viaţă” în care mesajul imperativ care le este transmis este „Limitează-ţi aspiraţiile la ceva rezonabil!”. Şcoala ar trebui, aşadar, să renunţe la prescrierea unor reţete ale succesului, care nu ţin seama de particularităţile individului, limitând astfel natura umană, care este una generativă. În schimb, ea ar trebui să-l educe pe elev în sensul încurajării alegerilor personale care să poată deveni „principiul organizator din viaţa sa”.

În capitolul „Depăşirea absurdului”, din paginile căruia ne vorbeşte indirect şi Eugen Ionescu, veţi putea citi povestea reală a unei mame care s-a luptat cu „absurdul” sistemului de învăţământ, pentru ca fiica sa, diagnosticată cu autism, să poată face parte din sistemul educaţional de masă, fără a fi limitată în dezvoltare de o şcoală pentru copii cu dizabilităţi.

Lecţia cea mai valoroasă, pe care o putem învăţa din aceaste articole, din această multitudine de voci, este, deşi sunt foarte multe, cea a DEMNITĂŢII copilului şi a individului, în general.  Aceasta este valoarea care ar trebui să ne ghideze fiecare acţiune întreprinsă. Tim Lucas, autorul acestui capitol, ne spune „că nu există copii buni şi copii răi. Există doar copii.” De fapt, aceasta este învăţătura trasă din practica prietenei sale, Trudy. Trudy este descrisă ca o „femeie fragilă” care „reuşea să-şi strunească elevii, pentru că înţelegea demnitatea şi le-o atribuia, cum se cuvine, elevilor.”

Voi încheia  tot cu un gând al învăţătoarei Trudy: „Nu-i poţi învăţa pe oameni acest lucru [lecţia demnităţii] ţinându-le discursuri. Trebui să fii un model pentru ei.”

SĂ FIM MODELE, aşadar!